Variaţiuni pe tema limbii

Cu excepţionala-i clarviziune, Eminescu descifra în istoria, rostirii româneşti evoluţia psihismului nostru. „Nu noi suntem stăpânii limbii (scria el), ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim, piatră cu piatră, tot ce a fost înainte – nu după fantezia şi inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care a predominat la zidirea sanctuarului –, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii“ (Mss. 2257). Cu mult înaintea altora, autorul Luceafărului sesizase aspectul arhitectonic al limbajului în mişcare, căci iată-l pe Heidegger, poate cel mai profund gânditor al veacului nostru, pronunţându-se analog: „Limba este un templum, adică locul de adăpost al Fiinţei…“ Despre relaţiile acestei Fiinţe cu limba, G. Ibrăileanu, recent profesor al Universităţii din Iaşi, nota în 1911: „Naţionalitatea, la urma urmelor, se rezumă în limbă. Limba nu e un volapiik convenţional; fiecare cuvânt are o istorie, o evoluţie; e urmat de un cortegiu de idei şi de sentimente, are o poezie de o natură oarecare. Cuvântul e ceva viu, nu e sunet“ (Curs de Istorie a Literaturii române moderne).

***

Nu pot lipsi dintr-o antologie poetică privind limba din arcul carpatic texte ca următorul, semnat de George Sion – care se stingea la şaptezeci de ani în 1892: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce vorbim./ Altă limb-armonioasă/ Ca ea nu găsim./ Saltă inima-n plăcere / Când o ascultăm/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm…“.

Totul, aici, e spus cu candoare. Superioară estetic este oda basarabeanului Alexie Mateevici, preot militar în primul război mondial, dispărut la numai două zeci şi nouă de ani. Dacă Eminescu fusese pătruns de dulceaţa limbii „ca un fagure de miere“ a înaintaşilor, la Alexie Mateeyici frapează sacralitatea: „Limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată.// Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii, // Limba noastră-i graiul pâinii, / Când de vânt se mişcă vara; / în rostirea ei, bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara“… Nu avem o mai sugestivă definire a limbii noastre decât aceasta. Să-l alăturăm pe G. Coşbuc, energic şi patetic, voce a comunităţii etnice în alertă: „Câţi duşmani avem pe lume/ Craiul ni-l cereau anume, / Să-l lăsăm!// Neam român! Cu ura mare/ Vor căta mereu duşmanii/ Graiului român pierzare; / Dar să piară ei cu toţii/ Nu l-am dat şi nici nepoţii/ Nu-l vor da!…“. Apelul coşbucian datează din 1901. La rândul lor, Barbu Delavrancea, N. Iorga, Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii, unificând raţiunea minţii şi pulsiunile inimii, au văzut în unitatea limbii o dimensiune fundamentală, proba identităţii noastre.

***

La Nichita Stănescu – Timpul, Iubirea, Moartea şi celelalte, impregnate de mister, rămân nişte aproximaţii. Există însă certitudini, unele dintre ele vorbind de fondul abisal, de vocile pământului. Dacă într-un poem al său întâlnim memorabilul: „Locuiesc într-un ochi de pasăre“ – într-o altă formulare lăcaşul-boltă al poetului e Limba română: „O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine, iarba, iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte“. (Respirări, p.7).

***

Lui Emil Cioran, utilizarea Limbii adoptive, franceza, îi pune obstacole. „Prin rigiditatea ei, prin suma de constrângeri elegante, pe care le reprezintă, Limba franceză îmi apare ca un exerciţiu de asceză sau mai degrabă ca un amestec de cămaşă de forţă şi de salon“… înţelegând să scrie în limba lui Voltaire, Cioran ajunsese la concluzia că: „Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Asta şi nimic altceva înseamnă patria“ (Eseuri, 198*8, p. 288, 300). în spiritul confesiunii cioraniene, Mihai Cimpoi constată că Ion Druţă acceptând rusa „ca a doua limbă“, faptul are „consecinţe negative grave“. Altfel spus, limba română nu mai e patria sa (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, 1996, p. 20).

***

Un om de spirit, rămas anonim, observa că limba maternă e limba în care îţi aminteşti lucruri pe care nu le-ai ştiut niciodată. Formulare de tip paradoxal, vizând însă un adevăr: acela că, graţie limbii ne naştem a doua oară, că un singur cuvânt e de-ajuns, uneori, pentru descoperirea sinelui ascuns, că un cuvânt-sumă invită în orizonturi fără nume, în dezmărginire, în nevăzut şi inefabil. Deajuns să auzim pasărea măiastră cântând pe umărul unei frumuseţi mitice pentru ca, în compania lui Eminescu, să ne-amintim de „Zimbrii codrilor cei veciniei…“ Scoţând trecutul din tiparul său fabulos, cântul măiastrei care este limba maternă face din el o realitate prezentă şi un miraj a ce va fi.

***

A pătrunde afectiv în limba lui Eminescu, a lui Sadoveanu şi Arghezi, a capta şi a reţine străluciri, reverberaţii şi eternităţi, înseamnă a participa la miracole concretizate. însă a admira rezultatele fără să fi cunoscut etapele (altfel spus procesul devenirii lor), ar fi ca şi cum la o dramă de Shakespeare ai asculta numai deznodământul. Nu poţi intra, în totală cunoştinţă, în matca multiseculară a limbii, dacă îi ignori începuturile. Rostim cuvinte ca ţară, pământ, cer, pâine, soartă şi ne simţim rude cu contemporanii lui Cervantes şi Federico Garcia Lorca, ai lui Voltaire şi Albert Camus, ai lui Dante şi Eugenio Montale. Limba unui popor, limba română în cazul nostru, e şi istorie şi geografie. Rostim toponime cu rezonanţe străvechi: Căpriana, Cetatea-Albă, Cristineşti, Boian, Cosmin, şi altele ca acestea – şi prin ele înţelegem România. Rostim titlul unei scrieri costiniene de acum trei sute de ani, De neamul moldovenilor –, şi prin el ne vorbeşte ethnpsul în totul.

A-i lua unui popor limba e totuna cu a-l mortifica lent, iremediabil. Unde sunt oare galii? Unde etruscii? Un grec, un italian, un scandinav, integraţi la un moment dat civilizaţiei americane, îşi păstrează identitatea etnică atâta timp cât îşi menţin limba. De la Eminescu, citat la începutul acestor reflecţii, ne-au rămas, se ştie, idei care ar trebui încredinţate memoriei tuturor, fixate în bronz: „Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi Românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine, ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel…“

***

Nu în cuvintele traductibile, cu echivalenţe depline pe toate meridianele, stă personalitatea unei limbi, ci în acelea în dreptul cărora dicţionarele propun explicaţii ajutătoare, sinonime ori analogii; cuvinte ca „dor“, „doină“ şi altele. La limba lui Creangă au conlucrat secole de-a rândul, zeci de generaţii, ea fiind în esenţă un instrument de revelare a orizonturilor interioare suprapuse. Limba de aur a lui Creangă n-a fost a lui decât în măsura în care, departe de orice retorică, el i-a imprimat accente revelatorii: un ritm, o perfectă acurateţe, un echilibru desăvârşit. Al lui Creangă a fost desigur instinctul artistic, încât proverbele, adagiile şi sentenţiile despre realităţi tangibile, zicerile invocate de el, s-au armonizat cu ficţiunea poetică – potenţându-se reciproc, acestea depun mărturii patetice despre unitatea originară a unei lumi, despre o lume cristalizată, despre un stil de viaţă inconfundabil. Nu-l poate înţelege bine pe Creangă, cine nu se copilăreşte, cine nu crede în iarba fiarelor, în pasărea măiastră, în muma pădurii: adică în geniul naţional. Nu poate savura miturile noastre, cine nu are mitologia noastră în el…

Nu e totul să recurgi la cuvinte numeroase, ci să descoperi relaţii noi între ele, sporind astfel potenţialităţile lor, capacitatea lor de refracţie, efectele lor frapante… Ne naştem întru infinit o dată cu limba, căci la începutul cunoaşterii de sine şi al cunoaşterii lumii stă logosul. Limitele cunoaşterii se reflectă, inevitabil, în limitele cuvântului… în ochii unora, cuvântul e ca fructul unui arbore fabulos, despre care ei nu ştiu nimic; – îi văd fructul şi atât! Pentru a stăpâni însă puterea cuvintelor, e neapărat trebuitor să ştii cum din seminţe s-a ivit arborele, cum s-a ajuns la fructul în cauză. Căci nu există fruct fără biografie.

***

Cineva care nu cunoaşte disponibilităţile cuvintelor, vorbeşte mult, în loc să spună mult în vorbe puţine. „Când nu găseşti cuvântul, să fii sigur că gândul nu s-a limpezit încă“ –, remarca Iorga. Lapidaritatea, concizia exemplară a unor capodopere latine, acestea n-au fost un dar al zeilor, ci o dominantă a unor oameni ai faptei, practici, activi, dinamici. Trăsături caracteristice Unui popor de geniali constructori. Claritatea şi iubirea de ordine, temeiuri ale gândirii franceze, sunt rezultatele unor lungi modelări raţionaliste… A vorbi cu vervă nu e tot una cu a vorbi legat, substanţial. Numai cine aplează la marile operele ale literaturii îşi cultivă limba, ştiut fiind că, oricât de spectaculoase, modelele orale sunt perisabile. Nu e deajuns să gândeşti creator, să ştii multe, sau să visezi, ci să şi poţi comunica. Â-ţi cultiva limba înseamnă a tinde către precizie şi sugestie, a merge la ţintă pe cel mai scurt drum, înseamnă a despovăra fraza de orice prisos.

Acad. CONSTANTIN CIOPRAGA

%d blogeri au apreciat asta: