Proiectarea fenomenului creativ românesc într-o durată a noastră

Practica arată că temeliile unei viitoare afirmări intelectuale se schiţează încă din adolescentă. Scriu fiindcă de timpuriu simţeam nostalgia unei fraze dense; m-au atras întâi cuvintele, metaforele, asocierile expresive; literatura de idei devenea apoi tărâm de elecţiune; mă întregea şi îmi revela – în diverse re-gistre – feţele văzute ori nevăzute ale omenescului. De două ori printre premianţii concursurilor naţionale organizate de către Societatea „Tinerimea Româna“ – acestea îi dădeau aripi liceanului de la Fălticeni, oraş modest desigur dar cu dimensiune culturală remarcabilă. Coleg la Liceul „Nicu Gane“ cu Horia Lovinescu (cu o clasă înainte), ne băteam, amândoi, pentru premiul întâi. Stăteam în băncile prin care trecuseră Artur Gorovei, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu şi alţii – modele vii. Locul unde nu s-a întâmplat nimic era, în fapt, un topos al sintezelor clare, exercitând un magnetism cu modulaţii felurite; reverberau acolo lumini de o clasicitate perenă; clipa care fuge se întâlnea cu memoria abisală; fermentul creativ prezida în opţiunile unor Aurel Băieşu, Grigore Vasiliu Birlic, Jules Cazaban, Ion Irimescu, Vasile Lovinescu şi nu numai. De ce aş fi ignorat misterul creaţiei? Trăiam într o imperioasă aspiraţie de a recupera prin scris timpul imemorial în care înaintaşii mei – pe linie paternă şi maternă deopotrivă – se aflaseră departe de lumea cărţilor.

De cultura la nivel înalt îmi vorbea decisiv Iaşul interbelic în care student al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1937-1942) \ aveam privilegiul de a-i asculta pe G. Călinescu, Iorgu Iordan, G. Brătianu, Ion Petrovici, Dan Bădărău, Andrei Oţetea şi Petre Andrei, magiştri de largă autoritate. Spaţiu de complementarităţi: „Cetate a Literelor şi Artelor“ – cu amintiri despre Eminescu şi Junimea – cu artişti plastici de mărimea lui Ştefan Dimitrescu şi N. N. Tonitza, cu actori ai Naţionalului precum Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu şi Margareta Baciu, cu regizori de prestigiu (Ion Cava, Aurel Ion Maican, George Mihail Zamfirescu), cu un foarte activ „Centru Francez“, cu o serioasă revistă ca Însemnări ieşene, căreia în 1939 i se alătura Jurnalul literar al Iui G. Călinescu.Acei „Lehrjahre“ de neuitat erau moduri formative benefice îmbinând emoţionalul şi raţionalul, cu efecte în structurarea celui care se pregătea pentru atât de copleşitoarea profesiune de om de litere. Despre panorama Iaşului cultural de atunci şi despre ceea ce urma, am scris în Caietele privitorului tăcut (2001). A deveni mai om („humanior“), prin intermediul filosofiei, al literaturii şi artelor, a fost o idee-boltă; toate eforturile le canalizam programatic spre acest ţel.

Acumulări restricţionate brutal de război! Şase ani de uniformă militară ca ofiţer de rezervă; încercările grave ale frontului şi ale unei lungi captivităţi s-au materializat în experienţe capitale – transfigurate literar apoi în romanul Nisipul (1989). Fondului preexistent meditativ i s-a asociat un plus de luciditate, de unde perpetua împletire de lirism şi reflexivitate, uneori echilibrându-se, alteori bătând pe o singură direcţie. Războiul, o ruptură cu consecinţe imprevizibile, punea un hotar iluziilor, făcând ca tragicul de fiecare oră să grăbească o maturizare timpurie. Pe Baudelaire l-am aprofundat în lagărul de la Oranki, la mii de kilometri de ţară; după încheierea armistiţiului (în 1944) au fost aduşi acolo mulţi marinari iar unul dintre aceştia avea cu el opera completă a lui Baudelaire în ediţia Pléiade. Tot în lagăr am savurat – aduse de marinari – Memoriile reginei Maria şi Memorialele lui Pârvan. Am zăbovit acolo pe romanul lui Richardson Comoara din insulă şi pe Sonetele lui Shakespeare; făceam traduceri, de dragul artei, din Goethe, Schiller şi Heine. Uitam parcă unde mă găseam; dialogurile cotidiene, patru ani de a rândul, cu florentinul Tonino Zaccheroni, doctor în filosofie, înrudit cu Giovanni Papini, mă proiectau în Renaştere. O undă de optimism aducea spaniolul Paco Navarro, interlocutor pe tema Cervantes; cu Paco navigam imaginar în depărtări iberice.

După un scurt stagiu în învăţământul liceal (la Iaşi şi Paşcani), profesorul N. I. Popa (fratele dramaturgului, scriitorului şi regizorului Victor Ion Popa), decanul Facultăţii de Filosofie şi Litere, m-a numit în 1949, toamna, asistent la Catedra de Literatură universală condusă de Al. Dima. Profesor, ulterior, la Facultatea în care mă formasem, am avut privilegiul oricărui om de catedră de a primi, din partea promoţiilor în mers, un mereu înnoit influx de tinereţe. Am văzut în catedră o realitate complexă, nediferenţiată substanţial de cea a scriitorului. Instituţii de creaţie – amândouă! Le-am cultivat cu afecţiune, în afinităţile lor, făcând din ele o monadă. Abordarea creaţiei din perspectivă genetică, istorică şi sistematică, tranziţiile de la examenul anatomic la fenomene – în determinismul şi mişcarea lor – iar pe de altă parte farmecul asociaţiilor, relevarea esenţelor şi un anumit „vizionarism“ în care logica severă cedează pasul imaginarului, iată trăsături unificatoare! Condiţia omului de catedră, indiferent de treaptă, obligă la un fel de iubire pentru cei din amfiteatre; aceasta e totuna cu a face din procesul cotidian un act de perpetuă idealitate; oficiul în cauză devine un principiu modelator apropiat creaţiei. Titular la secţia de Literatură română, trecut prin Montaigne, prin Thibaudet şi Malraux, vorbeam de Ibrăileanu, de Arghezi, Blaga, şi Rebreanu, de Lovinescu şi Philippide, de mulţi alţii.

Critica şi istoria literară erau de mult preocupări acaparante. S-au adunat, în timp, douăzeci de cărţi; mi-am exprimat opţiunile în peste o mie de articole, cronici şi studii. Sadoveanu m-a prins din adolescenţă, în ambianţa lui; mă preocupă încă după ce l-am comentat în sute de pagini; îi cercetez acum ineditele! Am publicat monografii (Hogaş, Sadoveanu, Hortensia Papadat Bengescu), cărţi despre literatura interbelică şi comentarii despre poezia actuală. Cum nu există scriitor, oricât de pătrunzător, care să îmbrăţişeze lumea în absolut, nu există nici critic, oricât de perspicace, care să sesizeze totul; termenul de Approximations, utilizat de Charles du Bos ca emblemă a textelor sale critice (dintre 1922 şi 1957) e un memento împotriva absolutizării. Nu cred în excelenţa unei singure modalităţi critice, dar nu poţi face critică literară fără orientări plurale, convergente: în filosofia istoriei şi în cea a culturii, în antropologie, în istoria artelor, în istoria mentalităţilor şi în tehnicile comunicării. Structuralism, tematism, psihocritică şi celelalte, cu luminile lor, fiecare şi-a avut voga sa. Arta e, în cele din urmă, adecvarea desăvârşită a mijloacelor de care dispune un creator la ceea ce el ştie că poate realiza.

Cartea mea cea mai importantă? Mă opresc la Personalitatea literaturii române (1973; ediţie adăugită, 1996) – o panoramă, o hartă a reliefurilor definitorii! M-a posedat totdeauna proiectarea fenomenului creativ; românesc într-o durată a noastră. Cu numeroase accente comparatiste, lucrarea respectivă a fost tradusă în engleză şi franceză. Scriitura mea critică se vrea o confesiune: scriind despre un creator sau altul, m-am construit, concomitent pe mine însumi ca personaj reflector şi afectiv. Nu scriu deloc uşor – cum s-ar părea. Refac de câteva ori multe pagini, încordat în căutarea versiunii optime. Cartea de critică trebuie să fie la fel de atrăgătoare precum un roman. Limbajul sofisticat, pedanteria, abuzul de erudiţie îndepărtează. Nu cred în oamenii care au răspunsuri de-a gata – la toate. Nimeni nu este omniscient!

Trăgând o linie concluzivă, sunt dator să subliniez ideea de rotunjime; se rânduiesc între preferinţele mele: Platon, Dante, Shakespeare, Baudelaire, Eminescu, Unamuno, Proust, Joyce, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Mircea Eliade, Nichita Stănescu şi alţii. Teritoriile celor de mult şi ale celor de astăzi învederează nostalgii umaniste cu nuanţe temporale de luat în seamă; prin contactul cu acestea mi s-a revelat ce este important în viaţă, în lume, de la universul mare până la cadrul familial. Cu toţii avem nevoie de modele, dar să nu uităm îndemnul unui mare elin: „Fii tu însuţi!“ L-am admirat pe G. Ibrăileanu – pentru fineţea analitică, dar şi pentru capacitatea sintetizatoare; mi-a privit adesea în conştiinţă Tudor Vianu, model de echilibru şi erudiţie; l-am stimat pe G. Călinescu pentru sclipirile lui de geniu. Şi nu-l las deoparte pe Albert Thibaudet, cel atât de seducător ca eseist.

Înţeleg să mă comport ca un continuator; adun raţional impulsuri primare thrace (diferite de cele helenice), sonuri bizantine, un naturism cu amprente carpato-danubiano pontice, sugestii ale Occidentului latin ori anglo-germanic. Treptat, m-am situat sub semnul unei meditaţii active, având ca finalitate descoperirea de noi orizonturi. Oriunde am fost, în Europa, în America, în numeroase alte locuri, la universităţi, la alte aşezăminte ştiinţifice, m-am simţit pe picior de egalitate cu parteneri de discuţii. Cred hotărât în disponibilităţile demiurgice ale comunităţii noastre. Dar, vai, viaţa e scurtă iar literatura atât de lungă! În literatură conceptul de „vacanţă“ nu are sens.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: