Nicolae Labiş – Astăzi

Atîtea vieti întrerupte intempestiv! Îngînduratul Shelley pierea (înecat în Mediterana) la treizeci de ani; nocturnul Novalis se despărtea de această lume la douăzeci si nouă de ani, iar delirantul, oniricul Lautréamont la douăzeci si nouă. Printr-o secretă retea de afinităti ipotetice, Nicolae Labis, romanticul de la Poiana-Mărului (lîngă Mălini-Suceava) îsi găsea o „frătească” înclinare spre răzvrătitul Rimbaud – „încîlcitul strengar Arthur”; îl tentase François Villon, aventurierul impenitent dispărut la vreo treizeci de ani, căruia îi consacra, în „febră”, un „poem balcanic”.

Tot ce e remarcabil la autorul Primelor iubiri (1956), căzut ca o stea la numai douăzeci si unu de ani, stă sub semnul focului, al unui viu astîmpăr juvenil concretizat în graba de a se realiza. Sensul dramatic al existentei sale tine, psihanalitic vorbind, de premonitia sfîrsitului apropiat; în replică, o semeată înaintare printre flăcări si năluci, pulsiuni interioare imoderate căutîndu-si expresia stilistică, încrucisări de ritmuri care „nu vor să moară” – toate topite într-o Baladă, toate vizibile în Momente biografice si în alte pagini. „Prea multă grabă-n viata ta/ Drum prea-nclinat au fost să-ti mai astearnă,/ Cînd te-au înmugurit din lut si stea/ în dimineata tulbure de iarnă!”.

În preajma exodului tragic, publicase o memorabilă Biografie – confesiune (cvasi-expresionistică) în alb-negru – în care termenul galop, reper simbolic, duce în halouri metafizice potentînd misterul. Imaginea reală a Mărturisitorului se subordonează imaginii mitologizante, hiperbolice, în linia basmelor cu Feti-Frumosi:

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună;

Plinul pîntec asa îi cînta într-o noapte cu lună,

Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună.

Ea mai vedea cum în sa voi sălta împreună

Cu îndrăzneata fecioară-a pămîntului, brună,

Si-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună

Tropotul lung si mereu al galopului meu.

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Si că-s menit să înving vesnicii si genună

Dar nu stia de pe-atunci că-n mine-o să pună

Suflet prea grav si răsunet prea slab, că adună

Abur de vis si de boală ce-ar fi să răpună

Tropotul lung si mereu al galopului meu.

Se asociază aici, la modul triontic, ideea de velocitate („goana nebună”) ca impuls spre faptă, ideea de destin inevitabil si, în al treilea rînd, mirajul monumentalitătii. Nicăieri nu se dezvăluie mai consistent Eul labisian, încordat, eruptiv, nelinistit, ca în această auto-imago din Biografie. La vîrsta la care altii fac exercitii de vocaliză, galopantul Labis apărea în volum! O expresivitate vizual-sonoră fără gres asigură acestui text, cu cadente de „tropot”, cu fervori de „galop”, un viitor antologic. Fraze-refren, rime interioare, vocale joase (de tipul u), un tact de metronom marcînd apăsat finalul fiecărui vers – iată particularităti componistice frapante. Partitura în totul, complexă, se constituie într-o admirabilă fugă muzicală. Simbolica goană hipică în proiectie romantică, împreună cu „fecioara pămîntului brună”, pare o prelungire tandră dintr-un Eminescu fantasmatic. Pe de altă parte, se schitează discret aprehensiuni, temeri difuze repede uitate. La Bolintineanu făcuse impresie un fragment din Mihnea si baba, o cavalcadă nocturnă tenebroasă cu efecte de masinărie romantică: fundal demonic, terorizant, ritm gîfîitor, precipitat, în sacade: „Calul său tropotă,/ Fuge ca vîntul;/ Sună pădurile, fîsîie frunzele,/ Geme pămîntul…”. Mai mult decît Moartea căprioarei (mereu invocată), concisa Biografie (19 versuri) e un text esential; dincolo de elanurile vîrstei, dincolo de exaltări ori de „aburi de vis”, biograful ardent îsi descoperă un „suflet prea grav”; revărsărilor euforice li se alătură predictii mîhnitoare; pe ecranul discursului nu e loc pentru abandon; primează ideea de destin inexorabil.

Paradoxul lui Labis, ispitit de iluzia unui „ev aprins”, era de a tînji, totodată, după natura primordială, cea caracteristică perechii Eminescu-Sadoveanu. Poetul perceptiv, senzorial, plasticizant era dublat de un fantezist exploziv, plăsmuitor lider pe un fond sentimental idealizant. Pădurea, tărîm de mistere, „ozonul curs pe pale de vînt”, fantome benigne si ecouri tonice transgresează în mirific, întretinînd o stare de stihialitate ocrotitoare.

Niste Sadoveniene (versuri, proză poematică) – lăudate de Călinescu („Contemporanul”, 28 noiembrie 1958) denuntă afinităti varii. Comparam pe Labis (văzut în 1951 la liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, ulterior la Liceul National din Iasi) cu fermecătorul Ionut Jder din trilogia sadoveniană. Era, ca acela: „fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon”. Mai potrivit, autorul Primelor iubiri era un Ionut Jder al Lirei!

Cu certitudine, sadovenismul lui Labis e un principiu activ, necanonic, un potential stimulator cu urmări notabile orientînd spre arhei si istorie, favorizînd o mitologie a pădurii si introducînd într-un bestiarium propriu. Consonant cu Sadoveanu, în autorul Primelor iubiri actionează un filon elegiac, gingas-generator de privelisti interioare fluide. Moartea căprioarei devine motiv de meditatie cu suport patetic: „Seceta a ucis orice boare de vînt,/ Soarele s-a topit si a curs în pămînt…” Un puscas împreună cu fiul (cu poetul adică) pleacă la „vînătoare de capre/ vînătoarea foametei în muntii Carpati”. Faptul, în sine, nu are nimic neobisnuit; repercutat însă în constiinta copilului „bălai”, actul ia proportii, initiind în sensul duritătilor vietii. Inocenta funciară, specifică primei copilării, se destramă brusc:

Sticlea în ochii umezi ceva nelămurit,

Stiam că va muri si c-o s-o doară (…)

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cires.

Vai, cum doream ca pentru-ntîia oară

Bătaia pustii tatii să dea gres! (…)

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi

Îsi ridicase capul, îl clătină spre stele (…)

Împleticit m-am dus si i-am închis

Ochii umbrosi, trist străjuiti de coarne. (…)

Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!

În fapt, Moartea căprioarei, piesă reprezentativă, e moartea unui miraj; constituente imaginarului lui Labis, munte, brazi, o simbolică „pasăre albastră”, basmul cu „fata prefăcută în căprioară” contrastează pluriform cu violenta si amintirea războiului. Că poetul cunostea (din manuale) o povestire sadoveniană pe teme apropiate, e sigur. Undeva, În pădurea Petrisorului, „bătrînă si nestricată de om”, o căprioară lovită de glont dar scăpată de ochii puscasilor se stinge lent. Pentru narator, prilej de participare afectivă: „Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, linisti ca din alte lumi. Si căprioara sta singură; si sîngele i se scurgea în iarba moale a tărmului (…). În liniste, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintîi stelute. Căprioara avea un muget abia auzit, si ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Asa sta singură si murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe…”

Pentru Labis („pui de cerb”), cerbul e un fel de totem, gratioasă aparitie necuvîntătoare adoptată ca blazon fictiv. Cerbul (observă interpretii miturilor) ar fi o „imagine arhaică a reînnoirii ciclice”, „vestitor al luminii”, simbol al „rapiditătii”, al „longevitătii dar si al „melancoliei” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrandt, Dictionnaire des symboles, Editura Laffont/Jupiter, 1982). Pe fundalul unei copilării scindate – cu amintiri de război –, poetul din Tara de Sus îsi aliază sistematic cerbideele ca antidot imaginar la teroarea existentială, refugiindu-se într-un timp al originilor. Muntii „vesnici” si „codrii merei” configurează o rezervatie naturală eternă; cîntări în lumină antică, Rapsodia pădurii si Odă soarelui, se înscriu într-o simbolistică dionisiacă, supratemporală, fortînd limitele concretului. Un poem cu titlu sadovenian, Locuri si întîmplări, introduce într-un „frunzis de aramă” amintitor de Eminescu: „Eu m-am desprins din muntii vinetii,/ Cascade vuitoare port în mine (…)/ Pădurea care mi-i a doua mamă (…)/ Fremătător la ea mereu mă cheamă”. Regretul nostalgicului din Frămîntare intimă, dus în lume (cliseul Goga) si întors cu pas „împleticit”, descinde din fondul abisal, dintre înaintasi: „Pădure, sora mea, la tine vin (…)/ Sunt vinovat c-am risipit în vînt,/ Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină”. Ursul, ciutele, rîsul, păsările, jigăniile codrului, indicatori ai elementaritătii arhaice, participă la impresia globală de auroral; orice rupere a pactului cu pădurea suscită mîhnire. Ruralul, naturistul Labis, în esentă un emotiv „privind în amintire” spre „Carpatii vesnici”, ascultînd depărtări unde „buciumă vise” îsi adună fictiunile în reluate discursuri impresive; rămase întocmai ca la începuturi, izvoare, dihănii si celelalte sînt repere familiare, niste constante afective într-o geografie a satului arhetipal. Preludiul antologic, multicord al poemului Primele iubiri, un fel de cantată patetică si esantion al mitologiei personale, s-ar cuveni citat integral. Ne limităm la un segment:

Azi, iată, am văzut un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu.

Vin cerbii mei în goană să se-adune

Si către ei privirile-si tintesc –

Un codru nesfîrsit de coarne brune

În care mii de stele strălucesc,

Sosind din dunga zării de argint

Vin păsările-mi mari de sărbătoare

Si-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind,

Un ocean de aripi miscătoare;

Întreaga lume-a sufletului, vie,

Palpită-ntr-o frenetică betie.

Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu

Deasupra lumii sufletului meu.

Izvoarele s-au luminat si sună

Oglinzile ritmîndu-si-le-n dans,

Si brazii mei vuiesc fără furtună

Într-un ametitor, sonor balans,

În vii vibrează strugurii străvezii –

Cristalurile cîntecelor grele –

Si stropi scăpărători de melodii

Ca roua nasc în ierburile mele.

Eu curg întreg în acest cîntec sfînt;

Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt.

După o uvertură magistrală ca aceasta, orchestrată impecabil (cu analogii într-un acompaniament de orgă), recitativul solistic lîncezeste, tema se ramifică; în rest, limbajul sociologizant, retoric, se subordonează finalitătilor ideologice curente, în spiritul momentului 1955. Începînd cu cel de al treilea segment, esafodajul anecdotic, discursiv, al acestui Labis al cetătii nu mai are percutanta textelor lui cu miez, esentializate. Epoca de intens dogmatism împresura. Citarea lui Maiakovski, altădată, demonstra intentia adîncirii într-un prezent răvăsit care-si căuta forma de expresie. Foarte putini stiu însă că în 1952 un număr din Iasul literar fusese retras brusc după publicarea unui Labis disident. Textul incriminat era o parabolă, un montaj subversiv: cineva a legat cu o sfoară piciorusele unei păsărele – zicîndu-i: „Esti liberă! Zboară păsărică!” Lupta cu inertia, titlul volumului său postum (1958), e un titlu-manifest; pagini de circumstantă (umanism, regenerarea, viitorul) si altele explicitează grandilocvent imperativul vietii, la care chema cel asa de curînd dat mortii. „Spre văile Nirvaniei nu tind” – afirma, cu cîteva luni înaintea sfîrsitului, nelinistitul dintr-o Idilă; ulterior, nervii clocotitorului din Logodnă, sărind „ca dracii”, sînt gata să plesnească. Senzatia de vacuitate (Gol) echivalează cu nonfiintarea; iubirii i se alătură contrapunctic ura – „ca un scut” (Maturizare); aleanul înaltului din Dor coexistă cu nevoia de profunzime: „Sînt spiritul adîncurilor!” Flancat de brazi, de stele si repudiind singurătatea, pateticul din Confesiuni se autodefinea ca exponent plural: „Să observati că niciodată/ N-am fost singur cu mine cum multi au crezut…”

Unui creator harismatic, dispărut în împrejurări tragice i se construieste o legendă, care, nu o dată, se suprapune operei. Prea dispersat, autorul Primelor iubiri nu ajunsese încă la marile arhitecturi, la inovatii rafinate; îsi căuta agitat sunetul propriu, însă proba de foc era făcută. Cele patru-cinci poeme realmente remarcabile, texte cu suport reflexiv, au avut asupra debutantilor un impact catalitic. Partener de generatie cu Nichita Stănescu (care declara că-l invidiase), cu Marin Sorescu, cu devotatul Gheorghe Tomozei (îngrijitor al postumei Lupta cu inertia si autor al volumului Moartea unui poet, 1972) –, precocele Labis devenise în scurt timp personalitate polarizantă: era clasicizat. Cum cercul vietii lui fulgurante se încheia în a douăzeci si doua nopate a unui decembrie mohorît (1956), cum ale sale ultima verba (notate de Aurel Covaci la căpătîiul muribundului) se refereau la Pasărea cu clont de rubin care-l strivea, evenimentul tragic a avut imensă audientă. Cu un sfert de veac în urmă, Mircea Tomus punea sub semnul îndoielii „legenda Labis”: „Avem acum «axioma Labis», am spune chiar «dogma Labis»”; reputatul critic sublinia că acesta fusese, practic, „unul între altii”, iar reînnoirea climatului poetic se datora mai multora (Scriitori români, Dictionar, 1978). Nu vreo noutate prozodică adusese Labis, ci o dictiune proaspătă, cuceritoare, opusă cliseizării din epocă. Un text de sorginte folclorică, Începutul, trimitînd la doine si „dant”, avea concomitent rătăciri naturiste: „Am strîns sănătate din cremenea neagră,/ Din vîna de ape tîsnind încordat”. Contacte cu Eminescu, întîlniri cu transilvănenii Cosbuc si Goga, dar si cu Arghezi, cu Baudelaire ori cu Esenin sînt detectabile în diverse moduri. Tot ce e definitoriu la Albatrosul ucis e produsul ultimilor săi doi ani din viată (1955-1956).

Fenomen de consens; se va vorbi, în timp, de urme labisiene dramatic-amintitoare:

Urmele poetului Nicolae Labis

Care va rămîne o amintire frumoasă.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: