VARIAŢIUNI PE TEMA LIMBII

Cu excepţionala-i clarviziune, Eminescu descifra în istoria, rostirii româneşti evoluţia psihismului nostru. „Nu noi suntem stăpânii limbii (scria el), ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim, piatră cu piatră, tot ce a fost înainte – nu după fantezia şi inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care a predominat la zidirea sanctuarului –, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii“ (Mss. 2257). Cu mult înaintea altora, autorul Luceafărului sesizase aspectul arhitectonic al limbajului în mişcare, căci iată-l pe Heidegger, poate cel mai profund gânditor al veacului nostru, pronunţându-se analog: „Limba este un templum, adică locul de adăpost al Fiinţei…“ Despre relaţiile acestei Fiinţe cu limba, G. Ibrăileanu, recent profesor al Universităţii din Iaşi, nota în 1911: „Naţionalitatea, la urma urmelor, se rezumă în limbă. Limba nu e un volapiik convenţional; fiecare cuvânt are o istorie, o evoluţie; e urmat de un cortegiu de idei şi de sentimente, are o poezie de o natură oarecare. Cuvântul e ceva viu, nu e sunet“ (Curs de Istorie a Literaturii române moderne).

***

Nu pot lipsi dintr-o antologie poetică privind limba din arcul carpatic texte ca următorul, semnat de George Sion – care se stingea la şaptezeci de ani în 1892: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce vorbim./ Altă limb-armonioasă/ Ca ea nu găsim./ Saltă inima-n plăcere / Când o ascultăm/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm…“.

Totul, aici, e spus cu candoare. Superioară estetic este oda basarabeanului Alexie Mateevici, preot militar în primul război mondial, dispărut la numai două zeci şi nouă de ani. Dacă Eminescu fusese pătruns de dulceaţa limbii „ca un fagure de miere“ a înaintaşilor, la Alexie Mateeyici frapează sacralitatea: „Limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată.// Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii, // Limba noastră-i graiul pâinii, / Când de vânt se mişcă vara; / în rostirea ei, bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara“… Nu avem o mai sugestivă definire a limbii noastre decât aceasta. Să-l alăturăm pe G. Coşbuc, energic şi patetic, voce a comunităţii etnice în alertă: „Câţi duşmani avem pe lume/ Craiul ni-l cereau anume, / Să-l lăsăm!// Neam român! Cu ura mare/ Vor căta mereu duşmanii/ Graiului român pierzare; / Dar să piară ei cu toţii/ Nu l-am dat şi nici nepoţii/ Nu-l vor da!…“. Apelul coşbucian datează din 1901. La rândul lor, Barbu Delavrancea, N. Iorga, Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii, unificând raţiunea minţii şi pulsiunile inimii, au văzut în unitatea limbii o dimensiune fundamentală, proba identităţii noastre.

***

La Nichita Stănescu – Timpul, Iubirea, Moartea şi celelalte, impregnate de mister, rămân nişte aproximaţii. Există însă certitudini, unele dintre ele vorbind de fondul abisal, de vocile pământului. Dacă într-un poem al său întâlnim memorabilul:>>> mai departe aici >>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: