PROIECTAREA FENOMENULUI CREATIV ROMÂNESC ÎNTR-O DURATĂ A NOASTRĂ

Practica arată că temeliile unei viitoare afirmări intelectuale se schiţează încă din adolescentă. Scriu fiindcă de timpuriu simţeam nostalgia unei fraze dense; m-au atras întâi cuvintele, metaforele, asocierile expresive; literatura de idei devenea apoi tărâm de elecţiune; mă întregea şi îmi revela – în diverse re-gistre – feţele văzute ori nevăzute ale omenescului. De două ori printre premianţii concursurilor naţionale organizate de către Societatea „Tinerimea Româna“ – acestea îi dădeau aripi liceanului de la Fălticeni, oraş modest desigur dar cu dimensiune culturală remarcabilă. Coleg la Liceul „Nicu Gane“ cu Horia Lovinescu (cu o clasă înainte), ne băteam, amândoi, pentru premiul întâi. Stăteam în băncile prin care trecuseră Artur Gorovei, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu şi alţii – modele vii. Locul unde nu s-a întâmplat nimic era, în fapt, un topos al sintezelor clare, exercitând un magnetism cu modulaţii felurite; reverberau acolo lumini de o clasicitate perenă; clipa care fuge se întâlnea cu memoria abisală; fermentul creativ prezida în opţiunile unor Aurel Băieşu, Grigore Vasiliu Birlic, Jules Cazaban, Ion Irimescu, Vasile Lovinescu şi nu numai. De ce aş fi ignorat misterul creaţiei? Trăiam într o imperioasă aspiraţie de a recupera prin scris timpul imemorial în care înaintaşii mei – pe linie paternă şi maternă deopotrivă – se aflaseră departe de lumea cărţilor.

De cultura la nivel înalt îmi vorbea decisiv Iaşul interbelic în care student al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1937-1942) \ aveam privilegiul de a-i asculta pe G. Călinescu, Iorgu Iordan, G. Brătianu, Ion Petrovici, Dan Bădărău, Andrei Oţetea şi Petre Andrei, magiştri de largă autoritate. Spaţiu de complementarităţi: „Cetate a Literelor şi Artelor“ – cu amintiri despre Eminescu şi Junimea – cu artişti plastici de mărimea lui Ştefan Dimitrescu şi N. N. Tonitza, cu actori ai Naţionalului precum Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu şi Margareta Baciu, cu regizori de prestigiu (Ion Cava, Aurel Ion Maican, George Mihail Zamfirescu), cu un foarte activ „Centru Francez“, cu o serioasă revistă ca Însemnări ieşene, căreia în 1939 i se alătura Jurnalul literar al Iui G. Călinescu.Acei „Lehrjahre“ de neuitat erau moduri formative benefice îmbinând emoţionalul şi raţionalul, cu efecte în structurarea celui care se pregătea pentru atât de copleşitoarea profesiune de om de litere. Despre panorama Iaşului cultural de atunci şi despre ceea ce urma, am scris în Caietele privitorului tăcut (2001). A deveni mai om („humanior“), prin intermediul filosofiei, al literaturii şi artelor, a fost o idee-boltă; toate eforturile le canalizam programatic spre acest ţel.

Acumulări restricţionate brutal de război! Şase ani de uniformă militară ca ofiţer de rezervă; încercările grave ale frontului şi ale unei lungi captivităţi s-au materializat în experienţe capitale – transfigurate literar apoi în romanul Nisipul (1989). Fondului preexistent meditativ i s-a asociat un plus de luciditate, de unde perpetua împletire de lirism şi reflexivitate, uneori echilibrându-se, alteori bătând pe o singură direcţie. Războiul, o ruptură cu consecinţe imprevizibile, punea un hotar iluziilor, făcând ca tragicul de fiecare oră să grăbească o maturizare timpurie. Pe Baudelaire l-am aprofundat în lagărul de la Oranki, la mii de kilometri de ţară; după încheierea armistiţiului (în 1944) au fost aduşi acolo mulţi marinari iar unul dintre aceştia avea cu el opera completă a lui Baudelaire în ediţia Pléiade. Tot în lagăr am savurat – aduse de marinari – Memoriile reginei Maria şi Memorialele lui Pârvan. Am zăbovit acolo pe romanul lui Richardson Comoara din insulă şi pe Sonetele lui Shakespeare; făceam traduceri, de dragul artei, din Goethe, Schiller şi Heine. Uitam parcă unde mă găseam; dialogurile cotidiene, patru ani de a rândul, cu florentinul Tonino Zaccheroni, doctor în filosofie, înrudit cu Giovanni Papini, mă proiectau în >>> continuarea aici >>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: