NICOLAE LABIŞ – ASTĂZI

Atîtea vieti întrerupte intempestiv! Îngînduratul Shelley pierea (înecat în Mediterana) la treizeci de ani; nocturnul Novalis se despărtea de această lume la douăzeci si nouă de ani, iar delirantul, oniricul Lautréamont la douăzeci si nouă. Printr-o secretă retea de afinităti ipotetice, Nicolae Labis, romanticul de la Poiana-Mărului (lîngă Mălini-Suceava) îsi găsea o „frătească” înclinare spre răzvrătitul Rimbaud – „încîlcitul strengar Arthur”; îl tentase François Villon, aventurierul impenitent dispărut la vreo treizeci de ani, căruia îi consacra, în „febră”, un „poem balcanic”. Tot ce e remarcabil la autorul Primelor iubiri (1956), căzut ca o stea la numai douăzeci si unu de ani, stă sub semnul focului, al unui viu astîmpăr juvenil concretizat în graba de a se realiza. Sensul dramatic al existentei sale tine, psihanalitic vorbind, de premonitia sfîrsitului apropiat; în replică, o semeată înaintare printre flăcări si năluci, pulsiuni interioare imoderate căutîndu-si expresia stilistică, încrucisări de ritmuri care „nu vor să moară” – toate topite într-o Baladă, toate vizibile în Momente biografice si în alte pagini. „Prea multă grabă-n viata ta/ Drum prea-nclinat au fost să-ti mai astearnă,/ Cînd te-au înmugurit din lut si stea/ în dimineata tulbure de iarnă!”.

În preajma exodului tragic, publicase o memorabilă Biografie – confesiune (cvasi-expresionistică) în alb-negru – în care termenul galop, reper simbolic, duce în halouri metafizice potentînd misterul. Imaginea reală a Mărturisitorului se subordonează imaginii mitologizante, hiperbolice, în linia basmelor cu Feti-Frumosi:

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună;

Plinul pîntec asa îi cînta într-o noapte cu lună,

Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună.

Ea mai vedea cum în sa voi sălta împreună

Cu îndrăzneata fecioară-a pămîntului, brună,

Si-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună

Tropotul lung si mereu al galopului meu.

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Si că-s menit să înving vesnicii si genună

Dar nu stia de pe-atunci că-n mine-o să pună

Suflet prea grav si răsunet prea slab, că adună

Abur de vis si de boală ce-ar fi să răpună

Tropotul lung si mereu al galopului meu.

Se asociază aici, la modul triontic, ideea de velocitate („goana nebună”) ca impuls spre faptă, ideea de destin inevitabil si, în al treilea rînd, mirajul monumentalitătii. Nicăieri nu se dezvăluie mai consistent Eul labisian, încordat, eruptiv, nelinistit, ca în această auto-imago din Biografie. La vîrsta la care altii fac exercitii de vocaliză, galopantul Labis apărea în volum! O expresivitate vizual-sonoră fără>>>>>>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: