ASCULT VOCEA LUCRURILOR

Toţi înaintaşii noştri mai apropiaţi ori de acum trei sute de ani, aliniaţi în cimitirul de la Paşcani – lângă părinţii lui Mihail Sadoveanu —, au fost oameni ai pământului. N-am deschis ochii spre lume într-un mediu intelectual; după cele dintâi cărţi care mă mişcaseră, trăiam într-un orizont de aşteptare delicios şi confuz, tânjeam spre ceva luminos; tentat de timpuriu de armonizarea cu vocile pământului, am înţeles – din adolescenţă – că în clipa de plenitudine picură ceva din pulsul eternităţii. O oră în fiecare zi pot fi solitar şi abstras, dar restul, majoritatea timpului individual se cade a fi consacrat celorlalţi. Sintagma „Eu sunt Celălalt“ rezumă laconic esenţa universalistă, analogismul devenirii perpetue. M-am imaginat totdeauna participant la o poveste, adică la evenimente: adversităţi felurite, între care războiul şi prizonieratul (şase ani în uniformă militară) au imprimat evenimentelor trăsături la limita tragicului. Aspiraţia de autocunoaştere mă poseda demult; pe ecranul confruntărilor cu moartea mă vedeam maturizat pretimpuriu, împovărat de interogaţii.

Hotărâtoare în demersul spre o finalitate înaltă mi se părea pasiunea pentru Frumos, reconfortantă, stenică. Scepticismul agresează. În faţa foii albe mă simt angajat într-un continuum; construiesc în tensiune creativă declanşatoare de energii; disonanţelor realului din jur le opun mirajul unor lumi imaginare paralele. Ascult vocea lucrurilor şi cred în funcţia tonifiantă a naturii; privesc spre creatorii din toate timpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de domeniul lor, mă încântă acei oameni care încă din timpul vieţii deveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau austeritatea; alţii, stăpâni pe instrumente, vizând universul, mi-au însoţit încrederea în omul-emblemă. M-au atras dintru început textele memorialistice; găseam în ele, uneori, răspunsuri care mă întregeau, propoziţii răspunzând propriilor mele întrebări. Pentru a te elibera de sentimentul incompletitudinii, neadormit, se cuvine să fii ziditorul propriului destin; greşesc, tatonez, caut justificare scurtei mele prezenţe aici. La începutul şi la sfârşitul zilei stau la sfat cu Dumnezeu: Nihil sine Deo!

Mi-am jalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând egal la bucurie ori la nefericire, înţelegând să opun Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare. Dincolo de îndeletnicirile curente, mi-am impus o cadenţă, un ritm existenţial plenar, dătător de pace interioară; nimic nu creşte pe stări convulsive! Sunt în rezonanţă afectivă cu Iaşul marilor constructori – acest locus solus încărcat de forţe stimulatoare; după contacte cu alte repere spirituale – din ţară sau din lume – Iaşul marilor cronicari şi al iluştrilor creatori mai noi mi-a întărit o convingere fundamentală: numai în legătură cu aerul de aici profilul meu interior se manifestă unitar, nescindat.

Lasă un comentariu

PROIECTAREA FENOMENULUI CREATIV ROMÂNESC ÎNTR-O DURATĂ A NOASTRĂ

Practica arată că temeliile unei viitoare afirmări intelectuale se schiţează încă din adolescentă. Scriu fiindcă de timpuriu simţeam nostalgia unei fraze dense; m-au atras întâi cuvintele, metaforele, asocierile expresive; literatura de idei devenea apoi tărâm de elecţiune; mă întregea şi îmi revela – în diverse re-gistre – feţele văzute ori nevăzute ale omenescului. De două ori printre premianţii concursurilor naţionale organizate de către Societatea „Tinerimea Româna“ – acestea îi dădeau aripi liceanului de la Fălticeni, oraş modest desigur dar cu dimensiune culturală remarcabilă. Coleg la Liceul „Nicu Gane“ cu Horia Lovinescu (cu o clasă înainte), ne băteam, amândoi, pentru premiul întâi. Stăteam în băncile prin care trecuseră Artur Gorovei, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu şi alţii – modele vii. Locul unde nu s-a întâmplat nimic era, în fapt, un topos al sintezelor clare, exercitând un magnetism cu modulaţii felurite; reverberau acolo lumini de o clasicitate perenă; clipa care fuge se întâlnea cu memoria abisală; fermentul creativ prezida în opţiunile unor Aurel Băieşu, Grigore Vasiliu Birlic, Jules Cazaban, Ion Irimescu, Vasile Lovinescu şi nu numai. De ce aş fi ignorat misterul creaţiei? Trăiam într o imperioasă aspiraţie de a recupera prin scris timpul imemorial în care înaintaşii mei – pe linie paternă şi maternă deopotrivă – se aflaseră departe de lumea cărţilor.

De cultura la nivel înalt îmi vorbea decisiv Iaşul interbelic în care student al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1937-1942) \ aveam privilegiul de a-i asculta pe G. Călinescu, Iorgu Iordan, G. Brătianu, Ion Petrovici, Dan Bădărău, Andrei Oţetea şi Petre Andrei, magiştri de largă autoritate. Spaţiu de complementarităţi: „Cetate a Literelor şi Artelor“ – cu amintiri despre Eminescu şi Junimea – cu artişti plastici de mărimea lui Ştefan Dimitrescu şi N. N. Tonitza, cu actori ai Naţionalului precum Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu şi Margareta Baciu, cu regizori de prestigiu (Ion Cava, Aurel Ion Maican, George Mihail Zamfirescu), cu un foarte activ „Centru Francez“, cu o serioasă revistă ca Însemnări ieşene, căreia în 1939 i se alătura Jurnalul literar al Iui G. Călinescu.Acei „Lehrjahre“ de neuitat erau moduri formative benefice îmbinând emoţionalul şi raţionalul, cu efecte în structurarea celui care se pregătea pentru atât de copleşitoarea profesiune de om de litere. Despre panorama Iaşului cultural de atunci şi despre ceea ce urma, am scris în Caietele privitorului tăcut (2001). A deveni mai om („humanior“), prin intermediul filosofiei, al literaturii şi artelor, a fost o idee-boltă; toate eforturile le canalizam programatic spre acest ţel.

Acumulări restricţionate brutal de război! Şase ani de uniformă militară ca ofiţer de rezervă; încercările grave ale frontului şi ale unei lungi captivităţi s-au materializat în experienţe capitale – transfigurate literar apoi în romanul Nisipul (1989). Fondului preexistent meditativ i s-a asociat un plus de luciditate, de unde perpetua împletire de lirism şi reflexivitate, uneori echilibrându-se, alteori bătând pe o singură direcţie. Războiul, o ruptură cu consecinţe imprevizibile, punea un hotar iluziilor, făcând ca tragicul de fiecare oră să grăbească o maturizare timpurie. Pe Baudelaire l-am aprofundat în lagărul de la Oranki, la mii de kilometri de ţară; după încheierea armistiţiului (în 1944) au fost aduşi acolo mulţi marinari iar unul dintre aceştia avea cu el opera completă a lui Baudelaire în ediţia Pléiade. Tot în lagăr am savurat – aduse de marinari – Memoriile reginei Maria şi Memorialele lui Pârvan. Am zăbovit acolo pe romanul lui Richardson Comoara din insulă şi pe Sonetele lui Shakespeare; făceam traduceri, de dragul artei, din Goethe, Schiller şi Heine. Uitam parcă unde mă găseam; dialogurile cotidiene, patru ani de a rândul, cu florentinul Tonino Zaccheroni, doctor în filosofie, înrudit cu Giovanni Papini, mă proiectau în >>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

VARIAŢIUNI PE TEMA LIMBII

Cu excepţionala-i clarviziune, Eminescu descifra în istoria, rostirii româneşti evoluţia psihismului nostru. „Nu noi suntem stăpânii limbii (scria el), ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim, piatră cu piatră, tot ce a fost înainte – nu după fantezia şi inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care a predominat la zidirea sanctuarului –, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii“ (Mss. 2257). Cu mult înaintea altora, autorul Luceafărului sesizase aspectul arhitectonic al limbajului în mişcare, căci iată-l pe Heidegger, poate cel mai profund gânditor al veacului nostru, pronunţându-se analog: „Limba este un templum, adică locul de adăpost al Fiinţei…“ Despre relaţiile acestei Fiinţe cu limba, G. Ibrăileanu, recent profesor al Universităţii din Iaşi, nota în 1911: „Naţionalitatea, la urma urmelor, se rezumă în limbă. Limba nu e un volapiik convenţional; fiecare cuvânt are o istorie, o evoluţie; e urmat de un cortegiu de idei şi de sentimente, are o poezie de o natură oarecare. Cuvântul e ceva viu, nu e sunet“ (Curs de Istorie a Literaturii române moderne).

***

Nu pot lipsi dintr-o antologie poetică privind limba din arcul carpatic texte ca următorul, semnat de George Sion – care se stingea la şaptezeci de ani în 1892: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce vorbim./ Altă limb-armonioasă/ Ca ea nu găsim./ Saltă inima-n plăcere / Când o ascultăm/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm…“.

Totul, aici, e spus cu candoare. Superioară estetic este oda basarabeanului Alexie Mateevici, preot militar în primul război mondial, dispărut la numai două zeci şi nouă de ani. Dacă Eminescu fusese pătruns de dulceaţa limbii „ca un fagure de miere“ a înaintaşilor, la Alexie Mateeyici frapează sacralitatea: „Limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată.// Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii, // Limba noastră-i graiul pâinii, / Când de vânt se mişcă vara; / în rostirea ei, bătrânii/ Cu sudori sfinţit-au ţara“… Nu avem o mai sugestivă definire a limbii noastre decât aceasta. Să-l alăturăm pe G. Coşbuc, energic şi patetic, voce a comunităţii etnice în alertă: „Câţi duşmani avem pe lume/ Craiul ni-l cereau anume, / Să-l lăsăm!// Neam român! Cu ura mare/ Vor căta mereu duşmanii/ Graiului român pierzare; / Dar să piară ei cu toţii/ Nu l-am dat şi nici nepoţii/ Nu-l vor da!…“. Apelul coşbucian datează din 1901. La rândul lor, Barbu Delavrancea, N. Iorga, Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii, unificând raţiunea minţii şi pulsiunile inimii, au văzut în unitatea limbii o dimensiune fundamentală, proba identităţii noastre.

***

La Nichita Stănescu – Timpul, Iubirea, Moartea şi celelalte, impregnate de mister, rămân nişte aproximaţii. Există însă certitudini, unele dintre ele vorbind de fondul abisal, de vocile pământului. Dacă într-un poem al său întâlnim memorabilul:>>> mai departe aici >>>

Lasă un comentariu

NICOLAE LABIŞ – ASTĂZI

Atîtea vieti întrerupte intempestiv! Îngînduratul Shelley pierea (înecat în Mediterana) la treizeci de ani; nocturnul Novalis se despărtea de această lume la douăzeci si nouă de ani, iar delirantul, oniricul Lautréamont la douăzeci si nouă. Printr-o secretă retea de afinităti ipotetice, Nicolae Labis, romanticul de la Poiana-Mărului (lîngă Mălini-Suceava) îsi găsea o „frătească” înclinare spre răzvrătitul Rimbaud – „încîlcitul strengar Arthur”; îl tentase François Villon, aventurierul impenitent dispărut la vreo treizeci de ani, căruia îi consacra, în „febră”, un „poem balcanic”. Tot ce e remarcabil la autorul Primelor iubiri (1956), căzut ca o stea la numai douăzeci si unu de ani, stă sub semnul focului, al unui viu astîmpăr juvenil concretizat în graba de a se realiza. Sensul dramatic al existentei sale tine, psihanalitic vorbind, de premonitia sfîrsitului apropiat; în replică, o semeată înaintare printre flăcări si năluci, pulsiuni interioare imoderate căutîndu-si expresia stilistică, încrucisări de ritmuri care „nu vor să moară” – toate topite într-o Baladă, toate vizibile în Momente biografice si în alte pagini. „Prea multă grabă-n viata ta/ Drum prea-nclinat au fost să-ti mai astearnă,/ Cînd te-au înmugurit din lut si stea/ în dimineata tulbure de iarnă!”.

În preajma exodului tragic, publicase o memorabilă Biografie – confesiune (cvasi-expresionistică) în alb-negru – în care termenul galop, reper simbolic, duce în halouri metafizice potentînd misterul. Imaginea reală a Mărturisitorului se subordonează imaginii mitologizante, hiperbolice, în linia basmelor cu Feti-Frumosi:

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună;

Plinul pîntec asa îi cînta într-o noapte cu lună,

Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună.

Ea mai vedea cum în sa voi sălta împreună

Cu îndrăzneata fecioară-a pămîntului, brună,

Si-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună

Tropotul lung si mereu al galopului meu.

Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Si că-s menit să înving vesnicii si genună

Dar nu stia de pe-atunci că-n mine-o să pună

Suflet prea grav si răsunet prea slab, că adună

Abur de vis si de boală ce-ar fi să răpună

Tropotul lung si mereu al galopului meu.

Se asociază aici, la modul triontic, ideea de velocitate („goana nebună”) ca impuls spre faptă, ideea de destin inevitabil si, în al treilea rînd, mirajul monumentalitătii. Nicăieri nu se dezvăluie mai consistent Eul labisian, încordat, eruptiv, nelinistit, ca în această auto-imago din Biografie. La vîrsta la care altii fac exercitii de vocaliză, galopantul Labis apărea în volum! O expresivitate vizual-sonoră fără>>>>>>>

Lasă un comentariu

DR. LUCIA OLARU NENATI DESPRE CONSTANTIN CIOPRAGA

Viaţa culturală românească a timpului nostru, în consonanţă cu valurile zbuciumate ale celei sociale şi politice, au oferit mereu imaginea unor necurmate prefaceri, răsturnări, chiar dinamitări ale elementelor de stabilitate. Totuşi au existat oameni care au continuat să acţioneze, egali cu sine şi în direcţia marilor valori, construind mereu, laborios şi tenace, parcă fideli unui program asumat la venirea lor pe lume, chiar în aceste vremuri frământate. Sunt marii Profesori formatori de conştiinţă ai contemporaneităţii, cum a fost la Bucureşti doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, de care de puţină vreme ne-am despărţit, cum sunt Dumitru Micu ori Romul Munteanu, nu de mult sărbătorit cu sobră festivitate la Muzeul Literaturii Române, ca să prelevez doar exemplele cele mai venerabile şi definitorii. Prin efectul formator şi iradiant al activităţii îndelungate, această stirpe de oameni a avut cumva un rol axial în câmpul cultural românesc. Acest rol l-a jucat în Iaşi, dar, de fapt, în toată zona Moldovei, privită astfel ca un fel de domeniu nobiliar, profesorul Constantin Ciopraga, cel ce a împlinit de curând vârsta de 90 de ani. De la înălţimea acestei borne temporale scrutarea reliefului său existenţial oferă un peisaj impresionant, dar şi cu mare valoare de exemplaritate. Ca sub imboldul unui plan de devenire asumat dintru început, Constantin Ciopraga a acţionat concertat pe mai multe paliere, înaintând calm, dar tenace pe fiecare. Prelevând reperele categoriale ale acestui plan, identificăm un domeniu al activităţii didactice, longeviv şi constant, altul de auctoriat cu numeroase şi valoroase titluri, apoi participarea la viaţa culturală în orice for sau manifestare putea oferi tentaţia implicării, apartenenţa de forul academic naţional, activitatea de istoric literar, hermeneut şi critic de întâmpinare ş.a. Activitatea sa didactică a fost în mod indisolubil legată de Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (deşi a fost o vreme lector de limba română la Paris şi rector al Institutului Pedagogic din Suceava) unde a fost asistent din 1962, parcurgând pe rând toate stadiile ierarhice fireşti până la a deveni şi a rămâne, parcă o întreagă eră, Profesorul, resimţit ca magister a zeci de generaţii de studenţi filologi pe care i-a format în spiritul responsabilităţii şi seriozităţii faţă de misiunea propagatoare de spirit care este aceea de profesor de română. Aşa că se poate spune că toţi profesorii de română din aria Moldovei, dar şi din multe alte zone de unde proveneau studenţii au diseminat în activitatea lor ceva din spiritul grav, sobru şi responsabil, propagat de magisterul Ciopraga. Îmi amintesc doar, ca fostă studentă a domniei sale, că actul de predare nu era caracterizat prin efuziuni ori pusee retorice din cele ce făceau apanajul altor magiştri celebri de-a lungul istoriei noastre literare şi academice. El a fost mereu un spirit sobru şi laborios, plin de seriozitate care, fără a fi posac ori opresiv, instituia o ştachetă de nivel ridicat pe care ştiam că trebuie s-o trecem, nu cu uşurinţă, dar cu sentimentul unei trepte de consacrare. De fapt, prezenţa domniei sale în acest proces didactic formator constituie, alături de încă alte nume de profesori de clasă, un motiv important pentru care calitatea de a fi absolvent al filologiei ieşene era resimţită ca o instanţă consacrantă. Şi, ceea ce e poate la fel de important, deşi am parcurs acest stagiu universitar în plină epocă de comunism care, privită de către cei de azi, ar putea părea monstruos deformatoare, îmi dau seama că studiul în această universitate era doar intens, valoros şi solid formator şi nu-mi amintesc nimic, nici o nuanţă care să fi deformat la modul politizant actul de predare – în mod sigur, nu la cursurile magisterului Ciopraga – ori să ne fi solicitat>>>>>>>

Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.